Omul sfinteste locul. Codru de Paine (I)

…m-am gandit mult daca titlul mai potrivit n-ar fi fost “Nu tot ce zboara se mananca“…
           Well well, look who’s back! Sper ca mi-ati dus dorul, ca si eu m-am gandit la voi si mi-a fost dor de fiecare dintre voi. De unde sa incep? Ce sa va spun mai repede si mai repede?
           Am asteptat putin sa se aseze sentimentele, caci nu am vrut sa scriu la nervi sau coplesita de emotie. M-am gandit ca daca as scrie atunci, la cald, as spune lucruri pe care apoi le-as regreta. Am asteptat doua saptamani si in timp ce unele sentimente palesc, altele raman la fel de vii. Despre ce e vorba?
          Asa cum stiti din postul precedent, in aprilie am infiintat o firma si impreuna cu cei doi asociati din Bucuresti, Emanuel si prietena lui, am inchiriat un spatiu in centrul Timisoarei. Pe Emanuel Sirbu nu l-am intalnit niciodata. Nu ne-am vazut fata in fata (skype nu se pune, nu?), nu i-am strans mana privindu-l in ochi. Dar El si-a dorit sa investeasca intr-o brutarie, iar Eu mi-am dorit sa am o brutarie artizanala de paine cu maia. Visam la asta de ani de zile. Si undeva pe drum, ne-am intersectat visele. Unii dintre voi, intre timp, ati aflat de pe Facebook, de pe pagina Codru de Paine, ca brutaria s-a inchis.
          In 11 aprilie am gasit spatiul si in 26 aprilie am semnat contractul de inchiriere. Si in aceeasi zi, m-am casatorit cu Vlad. A fost cea mai importanta zi din viata mea pana acum. Cred ca as putea scrie un roman-jurnal despre perioada aprilie-18 octombrie. Un roman bazat pe fapte reale, despre oameni, despre prietenie, despre iubire, despre incredere, despre inceput de drum, despre vise, despre daruire, despre maini muncite, despre sacrificii, despre cuvinte frumoase, despre speranta, si din nou despre oameni, despre dezamagire, despre rani, despre neincredere, despre cuvinte urate, despre regret si despre sfarsit.
           A fost un drum de 6 luni greu de imaginat. Avand un spatiu de amenajat, din aprilie eu singura am fost pe rand si in acelasi timp: arhitect, proiectant, coordonator de proiect, diriginte de santier, desenator, om bun la toate, alergator din stanga in dreapta. Si mai mult de atat. Am pus in miscare toate resursele pe care le-am avut. Am implicat prieteni, am apelat la cunostinte. Am gandit spatiul, din punct de vedere functional, sanitar, etc, am gasit constructori, instalatori, electricieni, colaboratori pe divesre domenii, toate in cel mai scurt timp, sub stresul banilor si al telefoanelor zilnice de la asociat, aflat la Bucuresti. Privind in urma, sunt mandra de mine. Stiu ca am facut si compromisuri, stiu ca nu a iesit totul perfect, dar stiu ca, in timpul dat, in locul dat si cu mijloacele avute la dispozitie, am facut cel mai bine. Am cunoscut multi oameni in perioada asta si mi s-a adeverit zicala “vorba buna mult aduce”. Oameni care s-au implicat, oameni care au ajutat, oameni buni, impresionati de ambitia mea, de curajul meu si de modul in care imi prezentam proiectul si visele, de hotararea cu care credeam in ceea ce spuneam. Oameni care s-au grabit sa termine lucrarea mai repede, oameni care au facut reducere la manopera sau materiale, oameni care au fost intelegatori la termenele de plata si incasarea banilor, oameni care m-au privit in ochi, mi-au strans mana si au considerat ca merit ajutorul lor. Daca ii numar pe toti, cred ca sunt 20 de colaboratori pe diverse domenii, cu care m-am intersectat si care s-au comportat asa cum am descris mai sus.
          Sa nu credeti ca am avut doar experiente placute. Nu, naiva si fara experienta directa cu oamenii, am fost pacalita de anumiti muncitori, pacalita la bani si la calitatea serviciului. Dar aici cred ca sunt doar 2 sau 3 si i-am uitat in ziua in care am incheiat cu ei.
          Mie mi-au ramas la suflet ceilalti, oamenii de cuvant, oamenii care au sfintit locul in urma lor.
          Pe langa colaboratori, am intalnit o economista, o femeie remarcabila din punct de vedere uman si profesional, pe care am angajat-o si care a preluat o parte din greul cu care ma confruntam. Avize, furnizori, scrisori, organizare, triere personal, contabilitate primara, nici nu mai stiu, cate a facut, lucruri nevazute, nesimtite, dar care au contat enorm in perioada aceea.
           In timpul cat a durat amenajarea, in plan personal am devenit irascibila, mereu iritata, stresata, repezita. L-am neglijat pe Vlad, (va amintiti, eram newly wedded) mi-am revarsat asupra lui preaplinul de stres, n-am mai avut alt subiect de discutie decat brutaria. N-am gatit, n-am spalat, n-am mangaiat, n-am avut timp de distractie, de voie buna. Abia ajungeam pe acasa. Am fost ursuza, no fun to have around. Am fost centrul universului si problemele mele erau singurele pe lume. Putea sa se darame totul in jurul meu, nu cred ca as fi observat. Pentru asta imi cer iertare lui Vlad, familiei si prietenilor care m-au suportat si culmea, n-au dat bir cu fugitii cand m-am purtat urat. Stiu ca au facut-o din dragoste pentru mine, dar stiu si ca nici lor nu le-a fost usor.
           Scriu toate astea pentru mine, pentru acei oameni carora nu le-am multumit direct sau indeajuns pentru ajutor. A pune pe picioare un vis a insemnat (pentru mine, experienta mea) tot ce am povestit mai sus.
           La inceputul lui august, am incheiat capitolul “santier” si am intrat in capitolul “brutaria”. Acest moment a coincis cu demisia economistei de care pomeneam mai sus, demisie provocata de modul impulsiv si abrupt al asociatului de a controla lucrurile si de a lua decizii neindeajuns gandite. Femeie corecta, ordonata si finuta, nu a putut lucra in stilul impus de asociat. Si acum, cand imi amintesc, oftez dupa prietena mea draga si dupa stilul ei impecabil de a organiza si de a rezolva orice sarcina. Am pierdut un om valoros, de incredere si am ramas din nou singura.
           Presata de asociat, am deschis activitatea in 07 august. Totul s-a intamplat in graba, ceea ce pentru mine a adus un stres suplimentar. Privind in urma sunt multe lucruri pe care le-as face altfel, multe lucruri cu care nu am fost de acord dar pe care le-am acceptat pentru ca nu am stiut sa spun NU. Am uitat sa respir, sa gandesc si sa ma impotrivesc.
          Dar am o scuza: tot ce am vrut eu sa fac era sa fac paine. In sfarst, dupa 3 luni de oricealtcevanumaipainenu, am ajuns la faza mult asteptata: painea!. Am iubit fiecare minut pe care l-am petrecut in jurul aluatului, in jurul cuptorului, in jurul maielelor. Aceea a fost lumea mea, o lume de poveste si totusi reala, o lume pe care am creat-o, am iubit-o si pe care am respectat-o.
           Sa faci 10 paini acasa, e una. E fun, e challenging, e relaxant. Sa faci 100 de paini pentru vanzare, e mult mai fun, e mult mai challenging, dar si mult mai stresant in acelasi timp. Am muncit mult. Dar chiar am crezut in mine si in ceea ce faceam. Si oamenii din jurul meu, de nota 10+!
           Dar din pacate, in paralel cu munca din brutarie, am carat in spate o greutate si mai mare: aceea a presiunii exercitate telefonic de Emanuel, zi de zi, de 10 ori pe zi, la orice ora. Presiune pornita din lipsa de bani, presiune pornita din firea lui ca om, presiune provenita din neintelegere, pentru ca nu a venit la fata locului la Timisoara nici macar o data, in tot acel lung timp, sa vada ce inseamna o brutarie si munca intr-o brutarie. Am suportat, am tacut zile, saptamani, luni. M-am straduit sa nu abat stresul meu asupra oamenilor cu care lucram cot la cot, si imi cer iertare daca uneori i-am suparat. Dar incet incet am simtit ca acel ZEN pe care il cautam in aluat si din care ma adapam in trecut, acel ceva care m-a atras la aceasta meserie, acel “eu cu mine, cu aluatul, cu energia si cu armonia universala”, acel ceva devenea invadat de presiune si stres din exterior. Cand am inteles ca pierd cantecul si ritmul dulce, lent al aluatului din cauza unui om care nu intelege nimic din ceea ce fac eu si care nu apreciaza ceea ce fac, nu respecta ceea ce sunt, abia atunci m-am simtit destul de motivata sa spun NU. Aceasta trezire la realitate a venit in data de 6 octombrie, cand intr-o discutie telefonica, asociatul, nemultumit de faptul ca nu am fost de acord sa il fac admin la pagina de facebook a brutariei, nemultumit de faptul ca brutaria nu se autosustine finaciar (dupa o luna de functionare!), nemultumit ca lucrurile nu functioneaza dupa dictare, i-a spus lui Vlad ca “EU, IN CALITATE DE ACTIONAR MAJORITAR, DACA VREAU, POT ORICAND SA O DAU AFARA PE CODRUTA DIN BRUTARIE SI SA ADUC ALT BRUTAR”.
tacere.
soc.
revolta.
deci atata insemn eu in aceasta asociere.
          Si i-a spus asta lui Vlad, om cu rabdare de inger, om care m-a vazut cazand pe canapea rupta de oboseala saptamani la rand, om care m-a tinut la piept cand plangeam zguduita de stres si presiune, om care a vazut indeaproape care a fost nivelul meu de implicare si motivare in acest proiect…! nu am cuvinte…
        Nu conteaza ca a vorbit la manie, nu conteaza ca ar fi fost ilogic (ca sa nu spun suicidar) sa faca asa ceva… pentru mine, pentru Vlad aceasta afirmatie a cantarit greu. Din acel moment, increderea mea in aceasta asociere a disparut.
           A doua zi a venit la Timisoara. Prima saptamana cu el alaturi, mi-a confirmat, alungand orice urma de indoiala mai aveam, ca asocierea noastra a fost pornita pe baze gresite, ca suntem incompatibili ca valori, ca metodele noastre de actionare sunt diferite, si pe masura ce zona de conflict se marea, incapatanarea mea in a nu renunta la ceea ce ma defineste ca om se marea si ea. I-am prezentat cu argmente logice, coerente si frumos exprimate, care sunt conditiile mele in care eu vad ca posibila continuarea asocierii noastre.
           Din pacate, dupa inca o saptamana, modul lui de raspuns la conditiile mele a fost unul badaran, necivilizat si care a retezat orice forma posibila de continuare sau de dialog. Increderea mea in el s-a pierdut definitiv, la fel ca si respectul meu pentru el ca om. Am fost umilita, agresata, in public si in privat, am fost tinta amenintarilor, santajelor si injuraturilor lui directe. Ma mandresc cu faptul ca am pastrat o atitudine civilizata, decenta, nu l-am jignit si nu m-am coborat la nivelul lui de dialog. 
           Am acceptat sa ies din asociere prin cedarea de parti sociale in favoarea lui, avand ca si conditie scrisa obligatorie ca el sa nu foloseasca numele meu “codru de paine” si nici logo-ul asociat numelui, logo creat de Vlad. Am plecat pentru ca nu am dorit ca numele meu sa mai fie legat de numele lui intr-un fel sau altul. Cei care l-au cunoscut aici in Timisoara ma intreaba uimiti: “cum ai ajuns TU sa te incurci cu un om ca el?” Nu stiu… Nu caut scuze, imi asum alegerea de atunci. Dar am voie sa spun ca a fost o greseala si ca o regret.
          In 18 octombrie, dupa o atitudine-actiune deplasata si nepoliticoasa din partea lui, pe care mi-e mie jena sa o descriu aici in cuvinte, mi-am luat cele doua borcanase cu maielele mama si am lasat tot restul in urma. Amenintari, jigniri, santaje emotionale, circ de prost gust. Inainte de a pleca, vazand ca ramane singur, ca toti oamenii de baza din firma pleaca odata cu mine, fostul asociat mi-a lansat o oferta, aceea de a lucra in continuare in brutaria lui, ca simplu angajat: cu un salariu decent, fara batai de cap si fara responsabilitati. wooow! de nerefuzat! Daca ar fi sa fac un top al jignirilor, nu stiu ce e mai jignitor: injuraturile verbale directe, sau aceasta oferta generoasa? Voi ce ziceti?
         In acelasi cadru, inainte de oferta pomenita mai sus, am incercat sa aflu parerea lui vizavi de valorile dintr-o firma: banii, bunurile sau resursele umane? va las pe voi sa intuiti raspunsul.
           Vreti sa va mai spun? Ca mai am o gramada… Am inceput sa scriu articolul acesta hotarata sa fiu finuta si decenta si sa nu intru in detalii gen spalat de rufe murdare in public. Dar fostul asociat continua cu telefoane si injuraturi, si ma intreb de ce as tacea?! De ce sa creada lumea ca am inchis din cauza de faliment, din cauza de avize sau nereguli in spatiul de productie, sau mai stiu eu ce zvonuri circula prin oras. Am inchis Codru de Paine pentru ca am plecat EU de acolo, din motivele pe care le-am mentionat mai sus. A ramas un spatiu cu un Alt Nume, in care va lucra Altcineva, cu care eu NU mai am nici o legatura.
           In 18 octombrie Emanuel le-a propus celor doi angajati cu care eu lucram impreuna sa ramana sa lucreze pentru el, pe retetele mele si cu cunostintele dobandite de la mine, oferindu-le recompense finaciare mai mari decat primeau inainte. Cei doi au refuzat. Acesti doi oameni, Diana si Codrut, m-au emotionat in alegerea lor si nu am cuvinte suficiente sa le multumesc.
          Cam asta e povestea mea. Poate mai sunt detalii, pierdute in valtoarea evenimentelor recente, dar sper ca apele se vor calma si nu va trebui sa scriu din nou pe subiectul asta. N-as fi vrut sa fac din acest articol o poveste personala, dar cum pot sa stau linistita si sa tac, cand sunt injurata suculent la telefon?! Cand  am cerut si am primit negru pe alb, pe hartie, semnat de ambii asociati, ca firma lor nu va folosi numele codru de paine si logoul, dupa care constat ca persoane din firma lor poarta sorturile inscriptionate cu numele meu si logo-ul meu??? Cand are nevoie de informatii, suna si vorbeste frumos. Cand nu ii place raspunsul meu, injura de mama si ameninta. Din cauza asta am ajuns sa scriu ceea ce am scris, pentru ca pana la urma, e povestea traita de mine si o povestesc in felul meu, pe blogul meu. Si daca nu ajuta nimanui, cel putin ma ajuta pe mine sa ma descarc si sa las in urma episodul, sa merg mai departe.
           Ma mai intreaba cate unul altul: “dar ai plecat asa, fara sa ceri nimic? i-ai lasat lui totul?” Da, in primul rand pentru ca daca as fi cerut ceva, lucrurile s-ar fi taraganat si ar fi fost mult mai neplacut decat este deja. In al doilea rand pentru ca el a contribuit financiar la toata punerea in functiune a spatiului, iar eu nu am vrut nimic din ceea ce nu imi apartine. Am cerut sa nu mai foloseasca numele si logo-ul, iar la schimb, am cedat partile sociale. Si nu in ultimul rand, am dorit sa ies din asociere pentru ca dupa ce situatia era clara si despartirea pronuntata cu voce tare, alaturarea, fie si un minut in plus, a numelui lui langa numele meu mi s-a parut poluanta, nedemna si rusinoasa.
          Concluzia si invatatura mea e ca o brutarie artizanala asa cum imi doresc eu sa am, poate sa functioneze. Fara lacomie, fara idei de imbogatire peste noapte, o asftel de afacere trebuie sa fie o afacere de familie, o afacere condusa cu sufletul, o afacere tinuta de oameni, pentru oameni. Am primit neasteptat de multe mailuri in ultimele 2 saptamani, venite din toata tara, de la oameni care sunt pe punctul de a se lansa intr-o astfel de afacere, sau una similara, persoane speriate de faptul ca brutaria noaspra s-a inchis. Nu s-a inchis din cauze finaciare (bine, acum nici nu va imaginati ca dupa prima luna tragi linia si constati ca esti milionar. Nu, departe de asta), asa ca cei care ati pornit pe drumul asta, mergeti inainte cu incredere si cu sufletul deschis!
          N-as mai intra intr-o asociere bazata pe vorbe, fara clauze scrise, si n-as mai intra intr-o afacere ca actionar minoritar. Am simtit pe pielea mea ce neplacut e sa ti se spuna “eu fac ordinea, eu sunt actionar majoritar, eu hotarasc”. Pe munca mea, pe numele meu, pe sufletul meu, never again. Been there done that and never again.
          Se adevereste din nou zicala “omul sfinteste locul”. Iar caracterul unui om iese la iveala in momente de criza. Toti facem greseli, si eu am facut, slava domnului!, dar sunt mandra de mine ca nu am facut compromisuri si nu m-am coborat la nivelul interlocutorului.
           Dupa despartire, am avut momente de regret, ii spuneam lui Vlad: poate ar fi trebuit sa facem altfel, poate ne-am fi inteles pana la urma, uite, acum Emanuel e singur in camera lui de hotel, trist si abandonat, cautand brutari si manager si il aduceam pe Vlad la disperare cu naivitatea mea si neputinta de a intelege ca unii oameni sunt pur si simplu altfel… japs, in momentul ala un telefon sau un mesaj care ma trezea la realitate si imi amintea motivele despartirii, incompatibilitatea umana si incapacitatea de a continua impreuna. Oricat de mult imi doresc sa fac paine, si oricat regret ceea ce am lasat in urma, prefer sa o iau de la zero, dar sa o fac my way si nu constransa si condusa de cineva care nu crede si nu are aceleasi valori in viata ca si mine.
           Pomeneam la inceputul textului ca am intalnit pe parcurs niste oameni extraordinari, pe care chiar vreau sa ii enumar si sa vi-i recomand, daca vreodata aveti nevoie de specialisti in domeniu. Puteti sa imi cereti contactul pentru urmatorii colaboratori sau urmatoarele domenii (la cei care pentru care am avut informatii, am adaugat si link direct catre site-ul lor):
 economist // executant mobilier de inox // contabila // constructor // cos de fum // mobila de lemn // utilaje pentru brutarie-patiserie // consultant HACCP // filtru de apa Brita // electrician // Terra Natura // utilaje frigorifice // executant lucrare gaz // colaborator PSI si SSM
            Sunt norocoasa ca i-am cunoscut si recunoscatoare pentru ajutorul si sprijinul oferit pe parcurs.
           Mai departe, as vrea sa va povestesc putin despre paini, despre experienta mea strict legata de aluaturi si despre planurile de viitor. Voi incepe un articol nou pe aceste subiecte pentru ca pe acesta l-am lungit si asa, mult prea mult. Imi cer iertare pentru subiectul si tonul acestui articol, dar e strigatul meu de eliberare, e modul meu de a merge mai departe. Inchei asa cum am inceput, multumindu-va pentru rabdarea cu care m-ati asteptat si spunandu-va din nou: mi-a fost dor de voi!

 

♥ codruta
codru de paine